Pacea de la Adrianopol din 1829, incheiata in urma razboiului ruso-turc, a insemnat pentru tarile romane o relansare economica, prin ingradirea mai accentuata a monopolului Portii. La 1820, Moldova vindea turcilor 1.500.000 chile de grau, cu un sfert din pretul obisnuit in tara. Libertatea comertului a dirijat economia noastra agrara spre o productie de schimb. Or, aceasta productie in plus, pentru scoaterea ei pe piata, in conditiile unei tehnologii agricole inapoiate, se putea realiza doar prin extinderea suprafetelor arabile. Urmarea fireasca a fost largirea terenurilor agricole pe seama celor impadurite sau intelenite. Nume de locuri ca Saca, Secatura, Curatura sunt dovezi ale extinderii suprafetelor cultivate. In 1846, in marturia hotarnica facuta pentru alegerea Partilor Schitului Orgoiesti se mentioneaza, pe panta de rasarit a dealului Bogdanita, "Curatura Scafarului". Fanetele si imasurile nu sunt crutate nici ele in goana dupa pamant arabil. Privelistea hotarului satesc, altadata o padure invarstata de fanete, doar ici si colo presarata cu locuri innegrite, incepuse inca din epoca anterioara un proces de transformare in favoarea ogorului. La mijlocul secolului XIX, cumpana se inclinase: terenurile agricole depasesc ca intindere pe cele de imas si fanete. In "Situatia agricola in 1848" din ocolul Simila, expusa in "Statisticeste stiinti", se arata in ce raport se gaseau terenurile arate fata de imas si fanete pe fiecare sat: Orgoiesti, 120 falci aratura fata de 100 falci imas si faneata, Untesti, 221 falci, fata de 70; Limbaiesti, 61 falci aratura, deloc imas si faneata, Vladesti 132 falci si nimic imas si faneata, Bogdanesti, 120 falci, fata de 80 imas etc. Sigur ca cifrele de mai sus sunt relative, dar oricat de mare ar fi aproximatia, un indiciu, ele tot reprezinta pentru directia in care evolueaza hotarul satului. Extinderea suprafetelor cultivabile se reflecta si in pretul pamantului, care urca in fiecare an. In 1812, o falce de pamant se vindea cu o jumatate de galben, ca in 1849, sa ajunga la 10 galbeni falcea. Cand nu se putea cumpara, pamantul se arenda. Arendarea este tot o cumparare temporara, ce se substituie celei de veci. In mentalitatea si limbajul localnicilor echivalenta este evidentã. Bãtrânii din Untesti, adusi sã mãrturiseascã adevãratul stãpân al Stresinestilor, vorbesc despre "cumpãrãtorii ce tineau aceste mosii cu anul". Cã sistemul arendãrii pãmântului se extinde vertiginos se vede din faptul cã însisi tãrgovetii nu rezistã ispitei arendãrii, în care vãd prosperitatea conditiilor de viatã.
În cultivarea pãmântului, sistemul asolamentului bienai se practica cu precãdere: un an se însãmânta, anul urmãtor se lãsa pãrloagã. Totusi sistemul în moinã nu este complet uitat: se cultiva pãmântul pânã la epuizare, dupã care se lãsa sã se odihneascã pentru imas sau fãnete.
Cultura cerealelor.
Grâul e în concurentã cu porumbul. Preferinta pentru o culturã sau alta depindea de stãpânul pãmântului. Boierul semãna cu predilectie grâu, urmãrind exportul. Tãranul cultiva cu precãdere porumb, plantã care îi asigurã hrana zilnicã lui si animalelor din gospodãrie. Preferinta tãranilor pentru cultura porumbului se desprinde si dintr-o întelegere a rãzesilor din Corlãtesti cu Iacob Fãtu, din anul 1865, în care ei vând 218 chile de porumb si 33 chile de grâu, deci de peste sase ori mai mult porumb decât grâu. Boierii semãnau si secarã. Pe suprafetele mai mici se semãna orz, ovãz si plante industriale: cãnepa si inul. Desi inui si cânepa nu sunt mentionate în rândul culturilor, fiind folosite numai în gospodãrie, aici ele îsi aveau un Ioc aparte, ele asigurau materia primã pentru îmbrãcãminte si diverse tesãturi: pentru rufe, saci, levicere, toluri etc. Intelegerea dintre rãzesii din Giurinesti si Iordache Miclescu prevedea, în 1802, ca iazul lui Bãlan "sã aibã a-l iezi dumnealui vornicul si sã-l stãpâneascã 30 de ani luând uiumul de la moarã si pestele din iaz. Iar la adãpatul vitelor si la topitui cânepii sã fim întru toate slobozenie". In izvodul de cele ce se dau de zestre sunt nelipsiti sacii si tolurile de cãnepã.
Randamentul productiei cerealelor era scãzut în raport cu mijloacele de cultivare si recoltare a cerealelor. In perioada 1850-1860, despre care avem informatii la nivelul judetului Tutova, se obtineau la grâu 3-5 boabe la un bob semãnat, iar la porumb 5-10 boabe la unui însãmântat.
Viile si livezile
Pe VaIea Horãietii, pãmântul este prielnic culturii vitei de vie si pomiculturii atât sub raportul productiei, cât si sub cei al cãlitãtii. Remarca a fost fãcutã încã de Dimitrie Cantemir, asezând s. Costesti în ierarhia primelor zece locuri viticole. Oamenii au exploatat acest dar aI naturii, plantând vita de vie si pomi pe pante si pe toate terenurile nepretentioase.
Toate sateie au suprafete întinse plantate cu vii. In "Situatia agricolã din 1848" a ocolului Simila, se aratã suprafetele plantate cu vii pe fiecare sat: Orgoiesti 20 pogoane, Untesti 12, Rãdiul Ulii 8, Vlãdesti 21, Bogdãnesti 14, Foltesti 8. In hotarnica lui Pãlicescu din 1828, se spune cã amândouã neamurile de rãzesi din Bogdãnesti detin suprafete întinse de vii si pometuri. In 1852, în Catagrafia averii serdarului Gh. Gociu, se mentioneazã pãmântul din dreptul pãdurii Giusculestiior, spre nord pânã în hotarul Bogdãnestilor în suprafatã de 14 pogoane este podgorie, iar 15 pogoane, livezi. Locul care a fost cu livadã poartã pânã astãzi numele de Livada Gociului. Lucrarile ce se realizau in vie erau ca si cele de azi, in plus, ingropatul. In 1844, Gh. Oprisan plateste 48 de lei pentru lucratul unui pogon de vie: sa o cotorasca, sa o taie, sa o lege pe haragi, sa o sape, sa o praseasca, sa o culeaga si sa o ingroape.
Nu era vita nobila, ci vita numita "romaneasca", care avea nevoie de ingropat pentru iarna. Regimul special al viilor si livezilor se mentine si in aceasta epoca. In 1835, Sandu Petre si cu fratele sau din Untesti vand cuconului Gheorghe Oprisan via ce o au pe mosia Scanteiesti, primul o vinde cu loc cu tot, al doilea, numai butucii, "nefiind razes".
Cresterea vitelor.
Reducerea suprafetelor nearabile, a fanetelor si a imasurilor a dus la o imputinare a laptelui.
Numai doi locuitori de pe Valea Horaietii sunt mentionati ca posesori a 4 boi, majoritatea avand cite doi boi. Si preotii, care in secolul trecut aveau cate 16 vite scutite de dare, acum si ei au doar doi boi si o vaca. Statistica din 1848, se pare ca aduce o usoara crestere a numarului cornutelor. O situatie mai buna se inregistreaza la Schitul Orgoiesti: 10 corute in 1805, 26 in 1809, 80 in 1828. Se simte un interes sporit pentru cresterea oilor: sunt mai putin pretentioase si aduc un venit mai mare. In 1823, domnitorul Ionita Sandu Sturza scuteste manastirea Parvesti de gostina pentru 500 de oi. "Statistica din 1848" arata numarul oilor din fiecare sat: Orgoiesti 200, Untesti 250, Corlatesti 54, Vladesti 110, Bogdanesti 230, Foltesti 84.
O noutate in cresterea vitelor este aparitia bivolilor ca animale de munca, dar si de hrana. Nu stim daca inceputul trebuie sa-l atribuim lui Lascar Bogdan pe Valea Horaietii, dar primul document il arata pe el ca pionier in materie. In 1838, vechilul lui plateste 1 leu pentru a i se duce o bivolita la Iasi. Este neindoielnic ca aceste animale prin greutatea corporala si prin productie mare de lapte au trezit interesul pentru cresterea lor. O marturie in acest sens este toponimicul Ghiholarie (pronuntie regionala, urmare a palatalizarii lui "b" urmat de "i"), care inca se mai aude in vorbirea oamenilor, numind cu el o parte din dealul de la rasarit de s. Untesti, invecinat la sud cu Dealul Bancii, la est cu tarlaua Sarbi si la vest cu fostul Gostat Banca. Informatorii, la intrebarea de ce se numeste Ghiholarie, au raspuns ca nu stiu. Raspunsul poate fi considerat si ca o vechime intrerupta de o bucata buna de vreme a cresterii bivolilor pe Valea Horaietii.
Iazuri si mori.
Iazurile din vechime intemeiate cu o amenajare puternica sunt atestate si in acest secol. Iazul lui Carabat, mentionat in 1877, in "Cartea de hotarnicie a mosiei Untesti", iazul Scanteiestilor, aratat ca hotar intre Untesti si Costesti, pe de o parte si Scanteiesti, pe de alta parte in hotarnica lui Petrache Negrea din 1815, iezatura lui Camarzan, numita si iazul Orgoiestilor, inscris ca reper in marturia hotarnica pentru impartirea mosiei Orgoiesti intre Schitul Orgoiesti si razesii Orgoiesti din 1846, iazul de pe Valea Buzii, la nord de s. Bogdanesti, circa 1 km, pe care hotarnica din 1827 a lui Palicescu il cuprinde in hliza atribuita Talpisestilor. Documentele nu pomenesc de alte doua iazuri vechi si s-au mentinut si in secolul XIX, si anume, de iazul Borastilor si de iazul din mijlocul Orgoiestilor.
În acest secol se fac si iazuri noi: iazul lui Bãlan, situat, probabil cam Ia Gura Uliei, pomenit în 1802, cu ocazia întelegerii dintre rãzesii Giurinesti si Iordache Miclescu, de împãrtire între ei a mosiei Giurinesti. "O moriscã cu putin iezisor" figureazã în "Izvodul de lucruri miscãtoare si nemiscãtoare al Schitului Orgoiesti din anul 1805. Apoi cinci iazuri cu vaduri de moarã sunt mentionate în hotãrârea Divanului în procesul dintre Enache (Costache) Lambrino si rãzesii din Untesti din 1805. Iezãtura lui Jora aflatã pe pârâul Horãiata, 24 de stânjeni mai jos de biserica din Vlãdesti, arãtatã în acelasi document cu iezãtura lui Cãmârzan din 1846, pomenitã si în testamentul lui Dumitrache Jora din 1828; iazul Corlãtestilor cu dig putemic, care se vede si astãzi între s. Corlãtesti si izlazul de la Corlãtesti, este mentionat în Catagrafla averii rãmase dupã moartea lui Gh. Gociu din 1852.
Morile din aceastã vreme sunt un apendice al cursului de apã curgãtoare. Pentru ca randamentul lor sã fie mai mare, apa trebuie iezitã. Aproape toate iazurile mentionate mai sus au moarã. Când nu este moarã, documentele indicã posibilitatea construirii ei prin configuratia malurilor care o fac posibilã, numind acest loc, "vatra de iaz", sau "vad de iaz". Când nu este indicat iazul prin documente, se mentionea totusi cã este moarã de apã lucrãtoare. Asa cum se aratã în contractul din 1867 de luare în posesie (arendã) a averii lui Gavril Tufã din Orgoiesti.
Pe pârâul Horãiata în 1830, se afla si o piuã de bãtut sumani, la iezãtura Vlãdesti a lui Dumitrache Jora.
Unde nu existã apã curgãtoare, sau chiar dacã exista, însã cu debit mic, oamenii au substituit forta hidraulicã, folosind forta eolianã. Asa au luat fiintã morile de vant de pe culmea Dealului Dingii. Nu sunt atestate prin documente scrise, dar avem mãrturia oralã a Saftei Bãdãrãu, fiica lui Ion Mircea, nãscutã în 1903, care n-a declarat cã strãbunicul ei, bunicul lui Ion Mircea, numit Grigore Mircea, venit in Bogdãnesti de la Tãmãseni, avea moarã de vânt pe DeaIul Dingii, deal cunoscut atunci si pânã azi sub numele de "Dealul Morilor" sau "Pe mori", învecinat la est de pãdurea Pachet si la vest având coasta Ciorba. Pluralul trãdeazã existenta a mai multor mori.
"Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent" de Horia Stamatin
