Comuna Bogdănești
Comuna Bogdanesti este o comunã situata în judetul Vaslui si are in componentã urmãtoarele sate: Bogdãnesti, Vaslui Untesti, Vaslui Ulea, Vaslui Horoiata, Vaslui Hupca, Vaslui Visinari, Vaslui Vlãdesti, Vaslui Orgoiesti, Vaslui Buda (Bogdãnesti), Vaslui Relieful Comuna situatã în lungul pârâului Horoiata si al afluentului acestuia, Bogdãnesti, apartinând bazinului hidrografic Bârlad, iar din punct de vedere geomorfologic Colinelor Tutovei. Structural, bazinul Horoiatii corespunde extremitãtii meridionale a Platformei Moldovenesti, care se afundã repede spre sud, trecând spre Depresiunea Bârladului. Fundamentul, situat la adâncimi diferite, nu se reflectã în nici un fel în morfologia regiunii, aceasta din urmã fiind conditionatã de depozitele sedimentare ale ultimului ciclu, respectiv depozite ale sarmatianului superior (chersonian) si ale meotianului, dispuse monoclinal, cu o înclinare de 5-7 m/km de la nord-nord-vest spre sud-sud-est. Depozitele chersoniene în facies delataic sunt reprezentate printr-o succesiune monotonã de nisipuri cu structurã încrucisatã, argile nisipoase si argile. Aceste depozite apar în lungul versantilor sub forma unor fâsii ce se îngusteazã treptat spre cursul mijlociu si inferior. Meotianul apare la partea superioarã a stivei sedimentare din regiune, reprezentând culmile interfluviale din regiune, fiind reprezentat printr-un orizont inferior, al cineritelor andezitice de Nutasca-Ruseni (care nu s-au impus în mod deosebit în relief) si un orizont superior, argilo-nisipos. Datoritã dispozitiei monoclinale, orizontul cineritic coboarã în altitudine, în timp ce orizontul superior are o grosime tot mai mare spre sudul regiunii. Valea s-a adâncit cu usurintã în depozitele friabile care apar la zi, evoluând atât prin eroziune în adâncime, cât si prin eroziune regresivã. Un rol extrem de important l-au avut procesele de versant (eroziunea areolarã, ravenarea, procesele de deplasare în masã), procese care contribuie si astãzi la modelarea intensã a versantilor. Retragerea acestora prin procesele amintite si transportul materialelor deluviale la nivelul luncii au contribuit la lãgirea si supraînãltarea acesteia în anumite sectoare.
Valea Horaietii – Biografia vietii satelor din comuna Bogdanesti
Profesorul si cercetatorul Horia Stamatin Monografiile unor sate sau ale unor grupuri de sate asezate pe vai mai mult sau mai putin intinse, realizate pe baza documentelor istorice, publicate sau inedite, reprezinta cercetari de mare insemnatate pentru istoria sociala, economica si culturala. Atunci cand autorul unei astfel de lucrari este si un bun cunoscator al istoriei limbii si cand in lucrare sunt prezentate informatii privitoare la numele proprii de persoane si de locuri – sunt parte a istoriei zonei cercetate. O astfel de lucrare este „Valea Horaieti- istorie si onomastica de la origine pana in prezent” de Horia Stamatin, pe care, prin problematica si amploare, nu o putem asemana cu nici una din monografiile pe care le cunoastem. O simpla parcurgere a „Sumarului” este in masura sa confirme cele spuse. Horia Stamatin s-a nascut la 27 martie 1917 in Bogdanesti, fostul jud. Tutova, astazi jud. Vaslui. Tatal, Panaite Stamatin, originar din satul Banca, acelasi judet, isi are radacinile intr-o familie de vechi razesi cu puternice ramificatii in istoria locurilor. Timp de 40 de ani a fost invatator in satul Bogdanesti, incat la o vreme a putut constata ca toti locuitorii satului au invatat carte prin stradania sa. Este autorul „Monografiei comunei Bogdanesti din jud. Tutova si al altor scrieri, publicate sau ramase in manuscris. Mama, Ecaterina, originara din Valeni, isi are obarsia tot intr-un neam de razesi. Sotii Panaite si Ecaterina Stamatin au avut 11 copii, dintre care opt, in viata, au ajuns oameni mari si au ocupat locuri reprezentative in viata sociala. Horia este mezinul familiei. Urmeaza cursurile scolii primare in satul natal, elev al tatalui sau, apoi face Scoala Normala de Invatatori de la Barlad si Facultatea de Limba Romana si Istorie la Universitatea din Bucuresti, unde a avut intre profesori pe I. Iordan si Al. Graur. In anii 1938-1939 face stagiul militar la Scoala de Ofiteri de Cavalerie de la Targoviste, absolvita cu gradul de sublocotenent in rezerva. A luat parte la razboiul din rasarit ca sublocotenent comandant de pluton, cu Regimentul 2 Rosiori, din 1941, de la cucerirea Odesei, pana la 2 febr. 1943, cand cade prizonier in cercul de la Stalingrad. A cunoscut viata din lagarul de la Oranki (circa 400 km est de Moscova), unde au fost dusi toti prizonierii ofiteri romani. Nu s-a inrolat in Divizia „Tudor Vladimirescu” organizata de sovietici pe teritoriul Rusiei. S-a intors in tara printr-un noroc, fiind inclus in lotul ofiterilor romani prizonieri facuti cadou guvernului roman cu prilejul alegerilor din 19 noiembrie 1946. Decorat cu Coroana Romaniei cu Spade si Panglica de Virtute Militara, veteran de razboi cu gradul de locotenent colonel, Horia Stamatin este distins cu titlul de „Cetatean de onoare al municipiului Barlad”. Dupa intoarcerea din prizonierat, s-a casatorit cu invatatoarea Mitrita Podoleanu, fiica invatatorului Gh. Podoleanu din satul Pogonesti, jud. Vaslui. A functionat ca invatator 3 ani, apoi urmand cursurile de 5 ani ale Facultatii de Filologie a Universitatii „C.I. Parhon” din Bucuresti si dupa sustinerea examenului de stat, fiind declarat „diplomat universitar in specialitatea Limba romana-Istorie”, devine profesor titular la Scoala generala din comuna Bogdanesti. In 1966 este transferat la Liceul Pedagogic din orasul Barlad, unde este promovat ca sef al catedrei de limba romana, insarcinare pe care o detine pana la pensionare in 1979. Lucrarile sale cu subiecte de gramatica, „Dezvoltarea gandirii logice prin predarea sintaxei” si „Pronumele sau policromia expresiei” pentru obtinerea gradelor didactice au fost apreciate ca bune de publicat. Profesorul universat Constantin Ciopraga la analiza lectiilor asistate pentru gradul I a spus: „Este un noroc pentru Liceul Pedagogic sa aiba un profesor ca Horia Stamatin”. L-am cunoscut in 1961, pe cand eram inspector scolar la fostul raion barlad, si am aflat ca este unul dintre cei mai buni profesori din acele parti. Cand am ajuns la scoala din Bogdanesti, impreuna cu un coleg, ne-a primit cu zambetul omului bucuros de oaspeti. Am asistat la o lectie de gramatica. In astfel de imprejurari, cel asistat are emotii si elevii simt starea lui neobisnuinta. Profesorul Horia Stamatin n-a fost stanjenit de prezenta mea, a avut o tinuta fireasca, iar elevii voiau sa raspunde care de care. Prin procedeele folosite, prin exemplele alese cu grija si prin glasul sau bland, i-a facut pe copii sa-l urmareasca mereu atenti si a reusit sa ma captiveze in asa masura, incat il urmaream ca un scolar dintre cei mai cuminti, fascinat de tot ce se intampla in jurul meu. Profesorul era un preot care vorbea despre marile taine si frumuseti ale limbii noastre. Isi iubea meseria si avea puterea sa o ridice la nivelul de arta. La sfarsit, am regretat ca timpul a trecut prea repede si nu m-am sfiit sa-i fac marturisirea ca am invatat multe din lectia sa. In cancelarie, am fost surprins cand profesorul mi-a aratat un plan detaliat al lectiei. Era dovada pregatirii cu minutiozitate, desi demult nu i se mai cereau astfel de planuri. Ne-am imprietenit si ne-am intalnit apoi de nenumarate ori la Barlad si la Iasi, unde fiul Horatiu si fiica Veturia erau studenti. A publicat articole in „Gazeta invatamantului”. In colaborare, a scris „Monografia Liceului Pedagogic din Barlad”, publicata in 1970, la centenarul (1871-1971) acestei prestigioase scoli. In 1996, i s-a publicat in revista „Limba romana” a Institutului de Lingvistica din Bucuresti, nr. 1-6, p.122-130, studiul „Toponimul Horaiata” si trimis la „Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, din Iasi studiul „Unele observatii asupra „Tezaurului toponimic al Romaniei. Moldova”. Amandoua aceste studii au aparut in 2002, intr-o brosura de 36 pagini (cu textul cules la computer si multiplicat la xerox, fara paginatie), cu amandoua titlurile pe coperta si cu o prefata a semnatarului acestor randuri. Din 1986 dateaza studiul „Toponimia Vaii Horaiata”, in mss, 16p., trimis noua de catre autor spre a-l citi si a-i comunica parerea, care a fost cu totul favorabila. Dar prof. Stamatin a renuntat la publicarea acestei lucrari, fiind stapanit de dorinta de a continua, fara intrerupere, elaborarea acestei carti. Cand l-am cunoscut, in 1961, la Bogdanesti, era un barbat cat un brad, frumos si adeseori zambitor, gata sa lege prietenii cu oamenii pe care ii considera buni si drepti. Nu trecea, insa, cu vederea neajunsurile din comportamentul unor colegi ai sai. Familia Stamtin are doi copii, Veturia (casatorita Crangaru), profesoara de limba franceza in statul Oklahoma, S.U.A. si Horatiu, profesor de limba engleza si scriitor, stabilit in orasul Campulung Moldovenesc. O carte, chiar daca este de amploarea acesteia, nu este nicicand terminata, pentru ca raman inca documente necunoscute, iar cand autorul traieste mai departe de marile centre culturale, departe de marile biblioteci si arhive, risca sa aiba informatii insuficiente. Horia Stamatin a depasit aceste dificultati, prin eforturi si staruinta. Este stiut ca o astfel de lucrare se face atat dintr-o nemarginita dragoste pentru locurile natale, cat si printr-o daruire dupa pana la sacrificiu, confirmandu-se inca o data legenda mesterului Manole. A nu-si fi indeplinit aceasta mare datorie, „ar fi fost inimii durere”, cum spune cronicarul, citat in Introducere. Scrierea pe care o avem acum la indemana a cerut 13 ani de adunare a materialului, urmati de alti ani de redactare si, in acelasi timp, de definitivare a planului, la inceput abia schitat. Un sfert de secol de munca „adesea istovitoare si cu nenumarate privatiuni”, cum marturiseste autorul. In „Introducere”, Horia Stamatin vorbeste despre anonimatul istoric al zonei (si vrea sa dezanonimeze tinutul sau), aminteste efectul luminos al lucrarii „Monografia com. Bogdanesti” de Panaite Stamatin, de parintele Ion/Iacov Antonovici, care a cercetat o zona invecinata. Sunt prezentate dificultatile unui astfel de demers, mai ales din cauza greutatilor privitoare la munca din arhive (timp de 10 ani a rascolit nenumarate documente, uneori fara sa gaseasca ceea ce cauta). Gluming amar pe seama putinatatii informatiilor despre zona cercetata din documentele parcurse, Horia Stamatin scrie: „Parcurgi sute de documente si nu te alegi cu nici o lescaie”. Totusi marturiseste cu sinceritate: „miza noastra a fost perseverenta”. Si adauga: „Ipoteza este o scanteie a imaginatiei si o sarbatoare a spiritului care celebreaza inceputul deblocarii unor drumuri infundate”. Lucrarea este structurata in capitole, extinzandu-se incepand cu cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre. Autorul isi prezinta capitolele in „Introducere” (p.20-21) se, se intelege, in „Cuprins” (foarte detaliat), asa ca cititorul poate patrunde usor in miezul scrierii. Informatia folosita la pregatirea cartii a fost foarte diversa, de la documentele istorice publicate, cele inedite din arhive si biblioteci, la cronici, istorii ale culturii, istorii ale limbii romane, istorii ale artei, studii de lingvistica (antroponimie si toponimie), studii de sociologie, de mitologie, la monografii si periodice de lingvistica si folclor. Monografia aceasta urmareste „soarta satelor, nasterea si disparitia unora dintre ele, viata economica, sociala, administrativa, religioasa, culturala, miscari de populatie”, acordand mare atentie numelor de locuri si de persoane. Prin imensul material adus in discutie, autorul indeamna, tacit, asupra nevoii de a se studia monografic satele, mai cu seama pe vai de rauri, si de a folosi arhivele care detin o mare cantitate de documente inedite. Horaiata (p.56-59) este o vale, un bazin care se intinde pe o lungime de circa 30km, care, in cursul istoriei, in special in sec. al XV-lea/ al XVIII-lea, a fost un important reper in zona. Originea acestui nume a fost explicata de Stefan Pasca prin apelativul horoi, cu suf. -at, insemnand ” un loc bogat in horoi”. I Iordan il explica tot prin horoi „ciocanitoare”. La 1441, numele topic a fost atestat in forma Hovraleata, la 1480 Hovraiala, la 1491 Hovarleata, 1499 Hovraleati. „Rezulta din documentele prezentate ca forma primara a toponimului este Hovrateati” (p.57). Acestea sunt insa, primele consemnari documentare, fara a avea certitudinea ca aici gasim si forma primara sau originara. Paraul a avut un nume in toate timpurile, poate schimbat, poate supus unor schimbari pe care astazi nu le mai putem sesiza. Hovarl – este o baza lexicala de la care se poate incepe cercetarea. Horia Stamatin explica acest nume prin cuvantul est-slav hovrah „tistar”, aducand si argumentul ca valea este plina de aceste rozatoare. Daca explicatia propusa este adevara, se va vedea prin cercetari viitoare, de acum fiind la indemana oricui un material informativ deosebit de bogat. Intrucat documentele modovenesti de dupa 1384 (de cand dateaza primul act pastrat, redactat in limba latina) sunt scrise intr-o cancelarie slavona si slavizanta, in multe dintre acestea se traduceau atat numele de persoane, cat si numele topice, cate se puteau traduce, sau li se da aspect slav, de obicei prin sufixare. Un astfel de sufix este -auti (-ovti), in numele satului Averauti, DRH.A,I, doc. nr.17, din 17 ian.1403, care la 1444 este mentionat in forma lui romaneasca Averesti (ibidem, doc. nr.244), astazi Veresti, jud. Suceava. Un exemplu care poate produce un interes si mai mare este cel al numelui de sat disparut Bucurauti, desigur Bucuresti, (ibidem, doc.nr.2, 1392), a carui baza antroponimica este un nume romanesc Bucur. Unele dintre etimologiile propuse de Horia Stamatin se confirma sau pot fi confirmate in viitor, pe cand altele, cum este numele Barlad (de care se ocupa si Dragos Moldovanu in „Anuar de lingv. si ist. lit.”, XXXI, 1986-1987. A,p.191-301, si il considera slav, anterior sec. al XI-lea), nu au origine slava. De altfel, de multe ori originea slava este invocata atunci cand nu se poate explica pe alta cale externa originea unui cuvant (apelativ, toponim sau antroponim), fara sa se cerceteze mai adanc posibilitatile interne (adica fara sa se explice prin limba romana sau prin fondul mostenit atat de putin cunoscut!). In ciuda celor spusepana acum, numele Basarab si Bogdan nu sunt imprumutate, primul turcic (anume cuman), iar al doilea slav. In Basarab, finalul -ah este un sufix, iar baza Basar- se regaseste in Bassareus, epitet al lui Bachus, fiindca bacantele purtau o piele de vulpe; vezi grec bassara(Gh Gutu, Dictionar latin-roman, 1973, p.76, 1983, p.136). Bogdan este o straveche creatie romaneasca, asa cum am aratat si in „Vechile nume romanesti”, Iasi, 2003. Dar acestea sunt chestiuni despre care se va mai vorbi mult in literatura de specialitate. Cred si eu, impreuna cu autorul acestei lucrari, ca numele „Stan” este un hipocoristic al lui „Constantin”, anume o forma cu afereza a lui Costan care devine Stan. „Movila” nu este de origine ucraineana, cum crede Gh. Ivanescu (vezi p.107-108), ci o creatie romaneasca (precum am incercat sa demonstrez in „Memoria limbii romane”, vol.II, 242-246). Despre Horga (Horda, horda etc.) am vorbit in „Limba si istorie romaneasca”, Timisoara, Ed. Augusta, 2003. Aceste rezerve ale prefatatorului nu sunt la adresa prof. Horia Stamatin, ci arata cat de complexa este problema etimologiei unor cuvinte vechi, indiferent daca sunt apelative, nume de locuri sau de persoane. In localizarea unor nume topicesi mai ales a unor sate disparute, Horia Stamatin face numeroase rectificari la cele spuse in DRH. A. Moldova si in Tezaurul toponimic al Romaniei. Moldova. Este vorba despre satele Daresti, Giuranesti, Iapa, Negomiresti si alte rectificari pe care le face la lucrarile amintite mai sus (vezi si studiul „Unele observatii”…). Este clarificata expresia documentara „loc in pustie”, care inseamna „locul unde a fost candva o asezare care a fost pustiita”, distrusa in urma unor evenimente tragice (invazii, razboaie, etc.). In multe randuri, autorul atrage atentia supra faptului ca satul este mai vechi decat prima lui consemnare documentara. Horia Stamatin subliniaza destul de atent „caracterul stabil al populatiei din zona, dovedit prin antroponime”. „Concluzia generala desprinsa din onomastica este Valea Horaietii era locuita in sec. al XV-lea si al XVI-lea de o populatie romaneasca sedentara, stabila si conservatoare” (p.151) si as mai adauga: asa cum a fost si in secolele precedente. Aduce argumente credibile in sustinerea unor opinii ale sale, intr-o polemica eleganta si retinuta, cu documente istorice pe care se bizuie. Alteori il descoperim ca polemist inflacarat, cand este necesar sa restabileasca un adevar (p.280, nota 7). Autorul crede ca vor putea fi gasite documente prin care ar putea sa fie rasturnate concluziile sale. As atenua sensul cuvantului spatiat, spunand ca nimeni nu prezinta adevaruri definitive si ca cercetatorul de maine va avea la indemana si alt material informativ. Chiar si un contemporan ar putea veni cu date noi, in functie de suresele de informare. Ceea ce se va indrepta, ca posibilitate, reprezinta putin fata de acest ansamblu bine structurat si stapanit fara ezitari. As spune ca sunt monumente fara fisuri. Iar cartea aceasta este un monument inchinat oamenilor de pe Valea Horaietii si sufletului romanesc in general. Informatiile privitoare la sec. al XX-lea le prezinta si din propria cunoastere sau din spusele unor oameni mai varstnici. Este acuzata sever si necrutator dictatura comunista pentru toate crimele si abuzurile impotriva poporului roman si, se intelege, impotriva multor oameni din satele de pe Valea Horaietii. Cartea profesorului Horia Stamatin ” Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent este o biografie a vietii satelor si relatiilor interumane din valea care, dintr-o necunoscuta, devine acum o ” personalitate” bine conturata pe parcursul multor secole. Suntem in fata unei lucrari fundamentale pentru zona cercetata si in fata unui model pentru studierea altor zone atat de incarcate de istorie”.
Prof.univ.dr. Ion Popescu-Siriteanu
Valea Horaietii – Introducere in istoria vaii
1. Valea Horaietii este un anonimat al istoriei. Daca sub raport geografic hartile militare n-au putut sa o ignore, din punct de vedere istoric ea impartaseste soarta criptica a atator vai din tara, in care urmele pasilor voievodali sunt dosite de vremuri potrivnice, amestecate de botforii cotropitorilor si spulberate de copitele cailor marunti, de stepa. A o scutura de ceata si intuneric este o intreprindere temerara, echivalenta cu deschiderea unei mine intr-o regiune muntoasa in care numai profilul zonei presupune filoanele de aur. Istoriografia vaii Horaiata este ca si inexistenta. La inceputul secolului al XX-lea un invatator cu inima mare intuieste si se infioara de adancimea nepatrunsului, ii smulge doar o legenda despre intemeierea satului Bogdanesti si cu acest trofeu cantoneaza in contemporaneitate cu darzenia unui infrant de o clipa si, ca o compensatie la refuzul vremurilor batrane, exploreaza cu atata tenacitate, infrigurare si sinceritate istoria satului, incat aceasta este publicata si data ca model de monografie in Monitorul Oficial, iar forul cel mai de sus transmite oficial autorului felicitari telegrafice. Cativa ani mai tarziu, un alt om de suflet, dar si cu o certa vocatie de investigatie a trecutului, preotul Ion Antonovici, episcopul de mai tarziu, Iacov Antonovici, patrunde pentru prima oara in adancul istoriei al unor meleaguri invecinate cu Valea Horaietii, receptandu-i cu exactitate si piosenie ecourile prelungi si indepartate. 2. Ca aceasta carte va reusi sa dezanonimizeze Valea Horaietii, inscriind-o ca parte constitutiva a istoriei poporului roman, o va confirma cititorul competent si posterioritatea critica. Ea incepe sa fie scrisa la capatul a treisprezece ani de munca intensiva, adesea istovitoare si cu nenumarata privatiuni. Munca de arhiva este ispititoare, dar si, mai ales, ingrata. Incepi studiul documentului cu sperante si-l termini de cele mai multe ori cu deziluzii. Parcurgi sute de documente si nu te alegi cu nici o lescaie. Nicaieri zicala cu cautarea acului in carul cu fan nu-si are mai deplina aplicare ca aici, exprimand la modul cel mai concentrat si palpabil caracterul lucrului in arhiva. La aceasta trebuie adaugat, in afara numeroaselor documente banuite a fi surse de informatii trebuitoare, un alt factor cu o pondere, daca nu chiar mai insemnata in cantarul dificultatilor, anume grafia documentului, adesea insurmontabila. Scrierea de mana cu litere chirilice confera documentului particularitati de unicat privite nu de grafolog, ci de un cititor comun. Scribul, adesea scolit de un dascal din sat, e absolvit de orice constrangere grafica: el da literelor forma pe care o poate sau cea mai potrivita gustului sau personal, leaga literele in silabe si in cuvinte arbitrar, suprascrie cand si unde nu te astepti. Cei interesati de aparitia lucrarii si care ma asaltau mereu cu intrebari, daca nu despre terminarea ei, atunci cel putin despre stadiul la care am ajuns, nu de putine ori sceptici, vor intelege acum de ce raspunsul meu invariabil cadea piezis, alaturi de asteptarile lor. Deschisesem un drum neumblat intr-o padure de liane virgina, necalcata si nestricata de mana omului. Miza noastra a fost perseverenta. 3. Intoarcerea spre trecut e o trasatura definitorie, e o caracteristica imuabila inscrisa in codul genetic al fiintei umane. Este o lege inexorabila careia omul nu i se poate sustrage. Grecii au intuit acest mare adevar si au facut din el nucleul sublim al legendei lui Orfeu si a Euridicei. Daca la antici reprospectiva se incheie cu o drama, Euridice, vazuta de privirea intoarsa irezistibil a lui Orfeu, se volatilizeaza, iar sotia lui Lot din Biblie, nesocotind porunca ingerilor de a nu se uita indarat, se preschimba intr-o stanca de sare, la romani, gestul e incununat de o revelatie – Sfantu Petru a afla minunea pe care Domnul a facuse la rugamintea lui: izvorul se convertise in ce a fost el inainte, un Fat Frumos. Noi nu numai ca nu ne putem opune constrangerii exercitate de experienta acumulata in milenii de fiinta umana, ci din contra ne supunem ei, o cautam pentru a o cunoaste, caci astfel vom dobandi puterea de a intelege minunea Invierii. Prelungirea tacerii asupra trecutului unei regiuni, in speta Valea Horaietii, ar putea sa acrediteze ideea unui pustiu demografic. A mentine „tabula rasa” fata de inaintasii indepartati ai acestor locuri, care au umezit cu sange nisipul dealurilor ce flancheaza valea, care s-au luptat cu pamantul pentru a-i smulge roadele putine, „ii este inimii durere”, cum spune cronicarul. 4. Includerea onomasticii ca parte a subtitlului lucrarii ar putea sa apara neavizatilor ca un adaos inadecvat contextului. Folosim termenul de onomastica in acceptiunea obisnuita a notiunii, de antroponimie, nume de oameni, si de toponimie, nume de locuri. In acest sens, onomastica este un ajutor inestimabil al cercetarii istorice. Relatia dintre antroponimie si toponimie pe de o parte si istorie pe de alta parte este atat de stransa si de interdependenta, incat intelegerea uneia fara a celeilalte este incompleta. Numele in ultima istanta este o determinanta sociala, el isi are radacinile in viata materiala si spirituala a unei colectivitati umane mai largi sau mai restranse spatial. Antroponime ca Bogdan, Parvu, Vlad ne spun de o populatie slava-romana care a trait pe aceste meleaguri si care a dat nastere oiconimelor Bogdanesti, Parvesti si Vladesti. Toponimele ca Barjova, Lipovat sunt nume de origine slava. Prin ele se confirma un fapt istoric si anume ca pe Valea Horaietii, o vreme a fost o populatie amestecata de slavi si romani, ce-au vietuit pasnic. Dealul si Rapa Catanei de pe versantul de vest al dealului care strajuieste Valea Horaietii in dreptul satului Orgoiesti se explica drept un reflex in toponimie al luptelor din 1716-1718, purtate si pe teritoriul vaii Horaiata. Biholarie, toponim ce numeste terenul la N-V de Movila, este o relicva in limba a cresterii de bivoli pe valea respectiva. 5. Poate si n-ar trebui sa surprinda ideea de istorie a unei vai. O anumita imprevizibilitate e data de noutatea sai de traducerea ei in practica, dar nu de adevarul ei. Istorie nu au numai marile colectivitati. Istorie este pretutindeni unde actioneaza oameni, indiferent de intinderea comunitatii lor. Nu exista loc fara istorie, ci numai locuri a caror istorie este necunoscuta. Fiecare palma de pamant de pe cuprinsul tarii este o fila inca nescrisa de istorie a popurului roman. Noi scriem aceasta fila la un indemn al suferintelor in anonimat ale umbrelor care isi plang pierderea identitatii. Este poate cea mai inalta datorie morala si cea mai sublima gratitudine sa le redau in cartea aceasta viata si numele oamenilor care au fost si sub imperiul experientei carora, fara putinta de sustragere, noi gandim, simtim si actionam. Prin insusi caracterul restrictiv, istoria noastra se refuza modului de a privi disciplina respectiva ca o biografie a domnitorilor, condamnat definitiv si irevocabil de marele om politic Mihail Kogalniceanu. Noi cercetam viata economica, sociala, politica si spirituala a unei regiuni departe de resedinta domneasca, dar cu deschidere spre artera principala care leaga Moldova de Jos de capitala, indreptandu-ne atentia spre oameni care au trait pe aceste meleaguri cu problemele ce i-au framantat de-a lungul veacurilor. Vom cauta sa surprindem germeni de civilizatie si cultura care au iesit pentru un moment la suprafata, au fulgerat vatra acestei vai pentru o clipa si apoi au disparut; reflexele luminilor pastrandu-se in memoria colectiva sub forma de ziceri, anecdote si legende incalzindu-ne cu flacara lor iarna sufletelor noastre, „Les pays sans legendes sont condamnes a mourir de froid” spune un mare poet francez. Fortele spirituale native care au avut si sansa conditiilor prielnice pentru dezvoltare si cultivara au rezistat uitarii, s-au facut publice, au iesit in larg si au patruns in constiinta posteritatii, au dobandit si in cartea noastra relevanta si relief. Caracterul istorie noastre centrate cu deosebire pe viata comunitatii locale nu este exclusivist, ci numai prioritar. Caci oriunde s-a simtit o prezumtiva prezenta domneasca, cercetarea s-a precipitat, aprofundandu-se pentru ca sa poata gasi urmele reale, incontestabile ale ei. Nu ascundem bucuria si mandria totodata ce am simtit-o atunci cand iscodirile noastre au depistat pasi ai marilor voievozi pe Valea Horaietii, ai lui Stefan cel Mare, Petru Rares sau Alexandru Ioan Cuza. Ca cercetator imbibat pana in fibra cea mai intima de mireasma vaii, am fost constient de ispita alunecarii in apologie si infrumusetare artificiala a faptelor, a evenimentelor si a oamenilor. De aceea vom veghea mereu la cumpana adevarului si dreptatii atunci cand va trebui sa supunem interpretarii si judecatii de valoare intamplarile si actiuniloe oamenilor, ferindu-ne de paseism si idealizare, lasand functionarea spiritului critic in libertatea deplina, fara nici cea mai mica opreliste. 6. Amanuntul este piatra noastra de incercare. Handicapata prin titlu si subiect restrictiv, lucrarea trebuie sa razbata la inima cititorului prin modul de abordare si prezentare a detaliului. De fapt importanta subiectului este relativa si laxa. Are atatea determinante, incat e greu ca cititorul avizat chiar si liber de prejudecati sa le prevada in totalitate atunci cand incearca o apreciere. Si apoi, chiar daca ar ajunge la o convingere despre importanta subiectului tratat, acesta nu confera valoare reala cartii. „Valoarea intrinseca a unei carti nu depinde de importanta subiectului (altminteri teologii si-ar impune de departe intaietatea), ci de modul de a aborda accidentalul si insignifiantul, de a stapani infimul. Esentialul n-a cerut niciodata un dram de talent”, sunea Cioran. Filozoful vizeaza ambele aspecte ale atacarii amanuntului; stiintific si estetic. Primul angajeaza capacitatea de interpretare si de intelegere intr-un sistem de semnificatii, iar al doilea se refera la haina ce o imbraca, la culoarea, expresivitatea si plasticitatea accidentalului. Ambele laturi, fiecare cu specificul ei, instruiesc si incanta. O informatie marunta, secundara dobandeste o importanta principala cu atat mai neobisnuita, cu cat se refera la o epoca de mult apusa. Ea este de o inestimabila valoare pentru cunoasterea vietii oamenilor despre care stirile ajunse pana la noi sunt numai de ordin general. Poate nu este lipsit de interes sa amintim aici de „Domesday Book”, o carte unica in istoria Europei, intocmita in 1084, alcatuita din porunca regelui William Cuceritorul, ce cuprinde date de o asa amanuntire si precizie a detaliului, incat sunt insirate in ea si numele tuturor arendasilor dintr-o anumita parte a tarii, dovedindu-se astfel o sursa de nepretuita valoare pentru cunoasterea Angliei medievale. O serie de manifestari stiintifice, prilejuite de implinirea a 900 de ani de la aparitie, a marcat valoarea deosebita a operei. 7. Lucrand pe un teren zgarcit in stiri, apelul la supozitie a fost mijlocul speraclul cu ajutorul caruia am incercat descuierea usilor ferecate. Ipoteza este o scanteiere a imaginatiei si o sarbatoare a spiritului care celebreaza inceputul deblocarii unor drumuri infundate. au fost situatii in mersul cercetarii cand ipotezele au facut sa avanseze cunoasterea, dar si dintre acele in care ipotezele nu au gasit sprijin documentar suficient pentru a se converti in fapte reale si concluzii sigure. Aceste din urma situatii nu au fost lasate de-o parte, ele vor figura in carte ca niste usi intredeschise, urmand ca posteritatea, sprijinindu-se pe noi documente care nu ne-au fost noua cunoscute, sa le deschida sau sa le inchida definitiv. 8. Ansamblul de informatii care a stat la baza acestui studiu este surprinzator, acoperind domenii ce ar putea sa para exterioare, daca se ignora caracterul interdisciplinar, tot mai irecuzabil al stiintelor moderne. Istorii propriu-zise, cronicele modovene, istorii ale culturii civilizatiilor, ale limbii romane si ale artei, studii de lingvistica, de onomastica, de sociologie, mitologie, monografii, periodice de lingvistica, de limba romana, de folclor, toate au fost convocate si supuse cercetarii atente, adesea insotite de conspecte numeroase, pentru a da orizont si profunzime studierii fragmentului istorico-social de pe un areal rastrans, dar integrat perfect in viata poporului roman. Mii de documente si hrisoave domnesti, ispisoace si surete, utice, zapise, marturii hotarnice, scrisori particulare din arhivele din Barlad, Vaslui, Iasi, Bucuresti, cu deosebire cele din Arhivele Statului, Filiala Iasi, din biblioteci, in special Biblioteca „Mihai Eminescu”, din Iasi, buchisite pe caiete timp de aproape zece ani de zile, m-au pus in contact cu fapte, intamplari si oameni din cele mai vechi timpuri de pe Valea Horaietii. O ancheta sociala intreprinsa potrivit recomandarilor stiintifice ale celei mai autorizate voci in materie, in toate satele de pe Valea Horaietii, a urmarit sa exploreze traditii, legende si anecdote cu privire la infiintarea satelor, sa identifice si sa explice toponimia locala. 9. Continutul cartii este organizat pe capitole. Primul capitol cuprinde o caracterizare geografica a teritoriului. Capitolul al doilea trateaza despre preistorie si epoca veche pana in secolul al XI-lea. Materialul din urmatoarele cinci capitole este grupat pe secole. Capitolul al treilea relateaza istoria vaii intre secolele al XI-lea -al XIV, capitolul al patrulea, evenimentele dintre secolele al XV-lea si al XVI-lea, capitolul al cincilea se ocupa de istoria vaii intre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, iar ultimile doua capitole au in vedere cate un secol, capitolul al saselea, secolul al XIX-lea si capitolul al saptelea, secolul al XX-lea. Granitele capitolelor stabilite cronologic sunt conventionale, intelegandu-se de la sine ca ele nu au corespondente transante in desfasurarea faptelor, a procesului istoric continuu, asemenea unei ape pe albia raului. Delimitarea este motivata numai din punct de vedere structural, pentru organizarea materialului. Vom urmari cu precadere soarta satelor, nasterea si disparitia unora dintre ele, viata economica, sociala, administrativa, religioasa, culturala, miscarile de populatie. O serie lunga de slujbasi, de la vatafi, vornici, polcovnici, capitani si pana la dregatori cu cea mai inalta functie, va trece prin fata cititorului in paralel cu alta serie de slujbasi ai condeiului, de la umilul dascal din sat ce scrie diata batranei septuagenare si pana la dieci de cancelarie domneasca sau de la curtile boieresti. Uneori, din nevoia reconstituirii cat mai exacte a faptelor, aria investigatiei a depasit limitele impuse de titlu, atragand in obiectivul cercetarii sate limitrofe sau chiar si mai indepartate de Valea Horaietii, care in vechime acoperea cu numele ei vaile laturalnice, ea fiind reperul principal in hrisoavele domnesti pentru aceste locuri. O atentie deosebita am acordat antroponimelor si toponimelor. Tratarea lor difera. Cele din capitolul al IV-lea au fost discutate o data cu satele in care apar in documente si numai acele nume care, intrun fel sau altul, sunt legate de Valea Horaietii. Cele din capitolele V, VI, sunt excerptate din documentele epocii avute in vedere de fiecare capitol si introduse in cate un inventar separat pentru fiecare categorie onomastica, antroponime si toponime, la sfarsitul capitolului respectiv. Antroponimele din cap. VII vor fi discutate deosebit de cele din capitolele anterioare, iar toponimele la fel ca cele din capitolele de mai sus. 10. Limitele lucrarii sunt inerente precum adevarul ultim, o himera. daca ar fi sa luam in consideratie numai baza de informatii, prin forta lucrurilor neexhaustiva – sa amintesc doar ca Arhivele Centrale de la Bucuresti nu m-au avut ca oaspete decat doua zile – si inca ar fi ajuns pentru ca autorul sa anticipeze multumiri tuturor celor care, aplecati cu buna credinta si competenta asupra cartii, o vor completa si imbunatati. Oricand pot aparea documente si adevaruri necunsocute noua, care sa acopere spatiile albe, sa aduca corestive opiniilor si sa rastoarne concluziile noastre. Suntem constienti de caracterul perfectibil al lucrarii si nu ne facem iluzia de a fi spus totul despre istoria vaii. Urcarea unei trepte mai sus in cunoasterea ei va fi echivalenta pentru autor cu postura profesorului care nu are o satisfactie mai deplina decat pe aceea de a se vedea depasit de discipolul sau. 11. Cartea se adreseaza unui cerc larg de cititori, desi, la prima vedere, afirmatia ar putea sa apara in discordanta cu obiectul ei. Este adevarat ca avem de-a face cu o istorie restrictiva, dar nu este mai putin adevarat ca aceasta este o parte integranta a istoriei tarii si ca atare interes pot gasi in ea toti acei carora le este scumpa istoria poporului roman. Monografistilor, genealogistilor, cercetatorilor toponomastici si antroponomastici li se ofera o investigatie similara preocuparilor lor, folositoare, chiar daca opiniile autorului ar servi doar ca referinte sau ca parte oponenta, parerile diferite antreneaza si scot adevarul la suprafata. Tuturor, dar cu deosebire celor care sunt legati intr-un fel sau altul de meleagurile vaii, cartea de fata ambitioneaza sa le serveasca drept o mica enciclopedie, care sa fie deschisa si consultata ori de cate ori se va simti trebuinta de informare si explicitare. O anumita disociere in randul cititorilor exista prin inserarea amanuntului de interes mai mult local in subsolul paginii. 12. Daca aceasta carte va reusi sa adauge un dram de dragoste pentru oameni, patrie si locurile natale si de iubire a frumosului in gandire si expresie, atunci aceasta ne-ar fi cea mai mare multumire si cea mai generoasa rasplata. Este o indatorire de onoare placuta totodata sa exprimam si pe aceasta cale gratitudinea sincera fata de toti acei care m-au stimulat si in special fata de colectivul de la Arhivele Statului, filiala Iasi, pentru amabilitatea si promptitudinea dezinteresata, punandu-ne la dispozitie ani de-a randul mormane de documente. „Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent”
de Horia Stamatin
Valea Horaietii – secolul al XIX-lea – Caracterizarea epocii
Perioada sec. al XIX-lea a fost una din cele mai frãmântate, dar si din cele mai strãlucite din istoria României, transformând în fapt marile idealuri, de veacuri ale poporului: Unire, Libertate, Independentã nationalã. Tãrãnimea a fost sufletul, iar boierimea luminatã a fost artizanul acestor mari împliniri. Transformãri importante în organizarea materialã a societãtii creazã conditiile unei economii moderne, bazate pe relatii de schimb, de piatã, lãsând în urmã, avatarurile unei structuri autarhice. Valea Horãietii nu a rãmas insensibilã la impactul produs de tãvãlugul istoriei. Ar fi nedrept si pânã Ia urmã absurd sã o scoatem din lantul desenirii pe considerentul izvoarelor sãrace de informare. Elemente înaintate ale unei economii de schimb, bazate pe circulatie monetarã sunt prezente aproape în fiecare sat: munca contra bani, platã în bani în loc de produse, arendãri de pãmânt, împrumuturi de bani cu dobândã etc. Marile evenimente istorice ale epocii au gãsit aici receptori activi, deveniti Iideri, precedati fiind de un curent subteran de masã, iesit uneori la suprafatã. Crearea statului român modern presupune numaidecât o înnoire a vietii spirituale, care s-a fãcut simtitã nu numai printr-un nivel de culturã superior, ci si prin universalitatea ei. In aceastã epocã se pun bazele unei culturi de masã prin generalizarea stiintei de carte, urmare a înfiintãrii de scoli primare la sate. „Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent”
de Horia Stamatin
Valea Horaietii – secolul al XIX-lea – Dezvoltarea economiei -Comertul si sistemul monetar
Libertatea comertului a dat un impuls necunoscut pânã acum relatiilor de schimb pecuniar. Absenta unui sistem monetar national era o frãnã în dezvoltarea relatiilor de piatã. Dominatia otomanã constrânsa pierde unele prerogative, dar nu este complet anihilata. Incercarea, in timpul Regulamentului Organic, de a face ordine in sistemul monetar esueaza ca urmare a opozitiei turcilor. De aceea pana in 1867, in tara circulau toate monedele existente in Europa, peste 70. Cele mai utilizate erau galbenul olandez si austriac, egal eu 32 de lei, sfantul austriac, cotat la 2 lei si 10 paraIe, sorcovatul (varianta a lui sorocovat) moneda de argint ruseasca, care in 1838 se schimba pe 2 lei si 30 parale carboava, moneda de argint ruseasca, egala cu rubla si aceasta eu 10 lei, irmilicul, moneda turceasca cotata eu 3 lei si 30 parale in 1838 si napoleonul’ francez cu chipul lui Napoleon, moneda de aur in valoare de 54 de lei. Leul era moneda nominala, cu care se calcula valorile banilor straini. Este insa folosit frecvent si ca moneda de circulatie. Subdiviziunile leului erau paraua, 40 parale faceau I leu, si banul, 120 de bani, 1 leu. Toate monedele enumerate au circulat in epoca si pe Valea Horaietii, Lascar Bogdan cumpara mosia Borasti cu 2.000 de galbeni olandezi, iar mosia lui Lambrino din Untesti cu lei. Petrache Petrovici ia In posesie casele si pamantul raposatului Gavril Tufa din Orgoiesti cu 50 de galbeni austrieci. Sandu Petre din Untesti imprumuta 20 de carboave de la Ilie Petre. Vadra de vin era preteluita in 1844, 4 lei si 60 parale, cotul de sifon, un irmilic. Relatiile de schimb au atras in circulatia pietei la inceput toate bunurile materiale, incepand cu mijloacele de productie si terminand cu obiecte insignifiante. Ceea ce e dezolant e ca insisi oamenii sunt marfa apreciata in bani. Soarta aceasta o au robii tigani. In 1838, Lascar Bogdan vinde doua salase de tigani, 10 suflete de robi, fiului sau Lascarache, cu zece galbeni olandezi sufletul, cat o pereche de boi in 1855. Raposatul ban Gh. Gociu avea amanetate in 1852, 44 de suflete de tigani robi de pe mosia sa din Corlatesti pentru 18.000 lei, socotiti „unul cu altul cate 300 lei de fiecare suflet”. Daca in secolul trecut negotul eu vitele prevala fata de vanzarea cerealelor, acum raportuI se schimba in favoarea produselor agricole. In 1844, polcovnicul Toader Gisca cumpara 18 chile de grau cu 60 de lei chila. In 1865, razesii din Corlatesti angajeaza vanzarea a 210 chile porumb. Zarzavaturile iau si ele drumul pietei. Lascar Bogdan trimite oameni din Borasti, in 1838, cu verdeturi de vanzare la Iasi. Intr-o societate cu o economie industriala inexistenta, pretul produselor de hrana este extrem de scazut in raport cu cele ale articolelor industriale. In epoca fanariota, faina de porumb era un ban vechi kg, gaina 19, untul 30, iar 1 kg de zahar costa 70 de bani, adica de 70 de ori mai mult decat 1 kg de faina de porumb. Oamenii se aprovizionau cu produse industriale din targul de la Barlad, care se tinea saptamanal. Unele marfuri Ie luau din comertul ambulant. Caruta de petrol lampant si cu pacum de uns rotile, caruta cu peste, cu sare treceau toate pe la poarta. Din comertul itinerant oamenii cumpãrau încã unele obiecte de gospodarie pentru rãzboiul de tesut, sticlã pentru geamuri etc. O viatã intensã comercialã se manifestã si prin înmultirea târgurilor, a locurilor unde se încheie tranzactii. Domnitorii acordau boierilor si mãnãstirilor dreptul de a înfiinta pe mosiile lor târguri. In 1840, Mihail Grigore Sturza voievod harazeste prin hrisov domnesc colonelului Lascãr Bogdan privilegiul de a face la mosia sa din s. Untesti 12 adunãri de iarmaroace pe an si „zi de târg în fiecare sãptãmânã”. Comertul cu bãuturi alcoolice era cel mai în floare, cârciumile erau numeroase. Frecvent ele fiintau pe lângã mori. Stãpânul mosiei, o datã cu moara, îsi deschidea alãturi si o crâsmã, unde îsi vindea productia de vin si rachiu. De obicei crasma era datã în arendã, cel mai adesea unui evreu, care nu avea voie sã introducã bautura strãinã, în afarã de aceea a boierului. Gh. Gociu avea douã cârciumi: una Ia moara de la Corlãtesti si a doua pe dealul Foltestilor, unde avea cele 14 pogoane de vie de asezatã, probabil, la drumul de pe zare care venea de la Dinga si mergea pe deasupra Foltestilor, a Uliei si a Untestilor, coborând la Drumul Mare spre Bârlad. Aici cârciuma avea pivnite de piatrã. Banii pentru societatea capitalistã sunt ca aerul si hrana pentru om. Ea se sustine si se dezvoltã prin acumulare de sume tot mai mari in vederea investirii spre cresterea capitalului. Sursele de alimentare erau in aceasta vreme exploatarea pãmântului de cátre stãpâni sau arendasi, comertul, camãta. Mari creditori pe Valea Horãietii erau Iordache si Gheorghe Oprisan si vornicul Costache Conachi. Cei mai cãzuti în plasa cametei s-au dovedit a fi rãzesii din Untesti, a caror mosie era sub presiunea si permanenta amenintare din partea Lainbrinestilor. Cãmãtarii voiau sã aparã ca filantropi, nepretinzând dobândã sau când o cereau era cea legiutã. Sub aceastã mascã de binefãcãtori ei luau în realitate o dobândã mult mare decât cea obisnuitã, obligându-i pe debitori la muncã pe mosia lor. lordache Oprisan, de loc din Tunsesti, devenit logofãt al casei Iui Gh. Bogdan din Ciocani, rãmas stãpân pe mosiile acestuia, plecat si nemaiîntors de Ia Paris, „flind harnic si cuminte a stiut a se folosi de prilej”, a adunat multe întinderi de pãmânt si pe Valea Horãietii, în prima jumãtate a secolului. In 1817, biv vel medelnicerul împrumutã pe rãzesii din mosia Untesti – 65 de oameni semneazã contractul de împrumut – cu 1099 de lei pentru cheltuielile judecãtilor, cu vadea ,,pãr la Floriile viitor, iar pcntru dobândã sã-i secere la varã grâul ce umia sã-1 semene pe 12 pãmânturi în Costesti sã-i dãrn si de tot omul câte o zi de clacã Ia alte munci ce le va cere. In 1833, pentru a cumpãra pãrti de mosie ce fiisese ale lor, rãzesii din Untesti,. Costesti si Scânteiesti împrumutã de la Costache Conachi, marele logofãt, ce-si zicea si cavaler, ca si vomicul Lascãr Bogdan, fiind decorat cu ordin rusesc. 2.000 de galbeni olandezi pentru un an de zile, dobândã „Ia zece, unsprezece”. Pentru „bunãtatea” de a-i împrumuta si încã cu o „dobândã legiuitã”, ei primesc ca sã transporte cu „a noastre trasuri” (termen generic pentru mijloacele de transport, trase de animale), 600 de lespezi de piatra In marime de patru palme lungime si tot atatea latime si o palma muchea, de la Scheia Vaslui la satul dumisale Tiganesti, tinutul Tecuci „Zgarcitul si lacomul de bani” din tinerete, Costache Conachi, ajunge la varsta a treia un binefacator si milostiv. Razesii nu au putut sa-si indeplineasca obligatiile. Creditorul Conachi le-a dat crezare neputintei lor prin ingaduinta, prelungindu-Ie vadeaua, iar in 1840, ii iarta de 6 galbeni si de carat 141 de lespezi netransportate. Chiar daca actul filantropic e minor, Conachi i-a dat maretie prin inalta intelegere a oamenilor nevoiasi. Nimeni ca el n-a gasit o definire mai sublima de apoteoza, asemanandu-i pe saraci cu „Dumnezeu in haine zdrentuite”. Uneori dobanda la banii imprumutati este venitul pamantului pe care debitorul il cedeaza creditorului pe toata perioada pana la scadenta. In 1817, Varnav Ilie si Vasile Popa cu sotiile lor imprumuta 2.000 lei cu vadea de 5 ani, de la Gh. Oprisan cu dobanda venitul mosiei lor de 345 de stanjeni din Vladesti si Coroiesti, pe tot timpul de 5 ani. Preotul Banceanu din Untesti imprumuta patru galbeni, iar pentru dobanda, debitorul amaneteaza doi stanjeni de pamant cu dreptul creditorului de a se folosi de venit pana la achitarea imprumutului. Haosul monetar sfarseste in 1867, cand este promulgata „Legea pentru infiintarea unui nou sistem monetar” si pentm „fabricarea monetelor nationale”, prin care are se instituie sistemul monetar bimetalic, cu leul de aur si de argint. Ca subdiviziune a leului s-au batut monede de arama, de unu, doi, cinci si zece bani. „Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent”
de Horia Stamatin
Valea Horaietii – secolul al XIX-lea Dezvoltarea economiei – Pãmântul si stãpani
Pãmântul de pe Valea Horãietii continuã sã fie împãrtit în mosii ca unitãti teritoriale independente, apartinând fiecare unui anumit sat, cu hotare în general stabile, determinate prin mãsurãtori si stâlpite prin pietre de hotar, în prezenta megiesilor. Am arãtat în capitolul anterior cum treptat, dintr-un trup unitar, mosia satului ajunge prin faze succesise hasurata in hlize; hotarele care altadata desemnau numai mosii satesti, incep acum sa functioneze si in interiorul lor, marcand stapaniri individuale. Mosia satului intrã în acest secol cu integritatea stirbita încã din secolul trecut, ca urmare a iesirii din indiviziune a unor membri ai obstii. In aceastã vreme o mosie fãrã hotare interioare, stãpânitã în toatã cuprinderea ei în devãlmãsie de comunitatea sãteascã respectivã, nu mai existã. Mosiile din satele rãzesesti, asa cum sunt cele de pe valea Horãietii, nu mai apar ca întinderi de pãmânt compartimentate numai natural, ci ele se înfãtiseazã si brãzdate de hotare înãuntrul tarlalei de câmp indeosebi, fãcute de oameni, asemãnãtoare acelor de la margine. Stãpãnirea pãmântului devine prin apartenentã binarã: individualã si devãlmasã. Stãpânirea individualã este reprezentatã de un boier. Uneori acesta ajunge sã domine întreaga mosie a satului. E cazul mosiei Corlãtesti, împãrtitã în Corlãtestii de Jos si Corlãtestii de sus. Stãpânul mosiei din Corlãtestii de Jos este încã din secolul trecut, Iordache Miclescu, succesorul îndepãrtat, prin intermediul Rosetestilor, al hatmanului Antiohie Jora. De la el trece la fiul sãu Alecu Miclescu, pânã în anul 1845. Corlãtestii de Sus era mosia lui Gheorghe Gociu, urmat de fiul sãu, tot Gheorghe, pânã în 1852. Mosia Fruntiseni, unde stãpân a fost pe o mare întindere vornicul Ion Palade, trece în 1859, în stãpânirea lui Lascãr Bogdan. Mosia Borãstii de Sus, stãpânitã de cãminarul Costache Crupenschi din 1797 pânã în 1820, trece, dupã un an de stãpãnire de cãtre Ion Jora, în posesia lui Lascãr Bogdan. Satul Foltesti, potrivit Catagrafiei din 1828, era stãpânit de Gh. Gociu, Iordache Oprisan si Marghioala Talpes. Mosia Stresinesti se aflã în stãpânirea integralã, nefiind locuitã, a lui Manolache Jora, de la care trece la ginerele sãu, stolnicul Ion Codreanu, ca fiul acestuia sã o vândã lui Lascãr Bogdan. In aceeasi situatie se aflã si mosia Schitului Orgoiesti, apartinând Schitului în totalitatea ei pânã în preajma anului 1860. Cumpãna dintre cele douã feluri de stãpânire rãmãne la orizontalã în s. Untesti si s. Rãdiul Ulii, aflat pe mosia Giurinesti, si în s. Vlãdesti. Incã din 1766, mosia Untesti nu mai e un trup unitar. Hotarnicul Constantin Jora scoate din mosia satului, la cerere, hliza Bujorãnestilor, a Sãlcenilor si a lui Stefan Festilã, rãzesii rãmânând sã stãpâneascã „frãteste” restul mosiei (s. A. i. XXI). La sfarsitul sec. al XVIII-lea si începutul celui urmãtor, pãrtile separate din trupui mosiei sunt cumpãrate si stãpânite de Iordache Lambrino, urmat de fiul sãu Enache Lambrino, care în 1832, le va vinde lui Lascãr Bogdan. Lupta rãzesilor din Untesti, dusã la granita satului, mai ales în partea de nord, cu intentia de a lãrgi mosia satului pe baza mãsurãtorii, în absenta documentelor si poate si partizanã, a hotarnicului Constantin Jora, se sa muta înãuntru pentru apãrarea mosiei de Lambrinesti. O luptã îndârjitã, vrednicã de subliniat, cu procese de zece ani, cu îrnprumuturi înrobitoare, cu sacrificii. Ea se soldeazã cu alti stãpâni de mosie, creditorii lor, Iordache si Gheorghe Oprisan, ca în 1832, sã se înrãdãcineze în mosie Lascãr Bogdan. Aceeasi cumpãnã în echilibru între cele douã stãpâniri o vom gãsi si în s.Rãdiul Ulii. La începutul secolului, mosia de aici era încã împãrtitã în patru mari hlize. Batrânii, ca titulari ai hlizelor de pãmânt, erau încã functionali: Gheorghe Oprisan cumpãrã pãrti de pãmânt din interiorul bãtrânilor si ajunge un stãpân dominant în sat împreuna cu Iordache Oprisan. Catagrafia (statistica fiscala) din 1838 mentioneaza ca s. Radiul Ulii este al paharnicului Iordachi Oprisan si al razesilor. Cã si în s. Vlãdesti exista o stapanire mixta a mosiei, o dovedeste marturia hotarnica a vornicului de poarta Ion Buta, din 1830, in care acesta arata ca in urma cererii lui Tanase Festila, scoate partea acestuia din trupul mosiei Vladesti stalpind-o intre razesi si stapanul individual din aceasta mosie, aflat la marginea de nord, postelnicul Dumitrache Jora. In Catagrafia din 1832, s. Vladesti este aratat ca mosie a serdarului Gh. Gociu si razeseasca. Nu putem sa facem din catagrafiile vistieriei din anii 1828, 1832, 1838, 1845 si 1846 un criteriu sigur, care sa justitice clasificarea stapanilor de pamant facuta de noi. Un exemplu care indreptateste afirmatia este situatia s. Foltesti, care in Catagrafia din 1832 apare ca mosie a lui Gh. Gociu si razeseasca, iar in Catagrafia din 1838 nu mai apare razeseasca. Un alt mod de stapanire a pamantului, la antipodul stapanirii individuale boieresti, l-am numi razesie familiala, intelegand prin aceasta o stapanire a pamantului de catre toti membrii obstii, grupati insa in doua neamuri de razesi, ale caror suprafere de pamant nu sunt egale. Pamantul tinut de ele este hotarnicit prin pietre de hotar. In cadrul neamului, pamantul e un singur trup, fara hotare intre suprafetele apartinand fiecarui membru al neamului. Neamul stapaneste in indiviziune, fiecare poseda o cota parte, fixata in spita de neam. Atunci cand cineva din neam vinde o parte sau intreaga suprafata de pamant la care este indreptatit nu se concretizeaza pe teren partea vanduta, ea ramane in continuare integrata in hliza indiviza a neamului, schimbarile de stapanire se opereaza numai in spitele de neam, in care se inscrie in dreptul vanzatorului, suprafata vanduta si cine a devenit stapanul nou al ei. In 1839, Dumitrache Nenita vinde capitanului AI. Hamagea, „patru stanjeni de mosie dreapta parte a me din hotarul mosiei Bogdanesti [… ] cu alcatuirea ca daca la hotaratul mosiei sa vor cuveni mai mult decat patru stanjeni, tot ce va prisosi mai mult sa fie dumnealui dator a mi-l plati [… ], iar neajungand la patru stanjeni, sa fiu eu dator a intoarce dumnealui din paralele primite de mine”. Modul acesta de stapanire, dupa cum s-a vazut, era in mosia Bogdanesti. Aceasta mosie se stapanea de doua neamuri: al Talpisestilor si altul coborator din Ghenghe. Lupta dintre aceste doua neamuri e apriga si prelunga, inceputa din ultimul sfert al secolului trecut si continuata pana in deceniul al treilea al sec. al XIX-lea. (O vom detalia in subcapitolul Justitia). Catagrafia din toti anii aratati mai sus e constanta in ce priveste caracterul stapanirii acestei mosii: razeseasca. Si mosia din Orgoiesti este razeseasca, insa fara caracterul dual al mosiei Bogdanestilor. In toate catagrafiile mentionate este prezentata numai ca razeseasca. Vom mai mentiona existenta unei relicve de stapanire individuala, numita „locureasca”, aceea rezultata din defrisarea sau destelenirea prin munca personala a unui loc neagricol din cuprinsul obstii, transformat in pamant productiv. Postelnicul Ilie Petre din Untesti se plânge isprãvniciei Tutova cã unul, Constantin Mihoci, prin samavolnicie, i-a luat pãmântul „ce este drept al meu destupat din pãdure pe hotarul Scânteiestilor, pe care l-am stãpânit peste 17 ani.” Începând cu al treilea deceniu din sec. XIX, un magnat, colonelul cavaler, vornicul Lascãr Bogdan, e pe cale de a transforma valea Horãietii într-o feudã medievalã. Rând pe rând mosiile sãtesti cad sub gheara de lup a colonelului. Cum nu avem documente care sã ne dezvãluie mijloacele de acaparare, ne abtinem de a da sentinte. În afara mosiilor arãtate mai sus, în 1832 cumpãrã cu 58.000 lei mosia lui Enache Lambrino, cu case, cu acareturi din s. Untesti. In 1841 cumpãrã mosia Costesti – Bilahoi, apoi în 1844, pãrti din mosia Bogdãnesti, de la polcovnicul Toader Giuscã. Legiuirile din timpul Regulamentului Organic si cu deosebire reforma agrarã din 1864 au schimbat radical caracterul proprietãtii funciare: dintr-o proprietate limitatã, asa cum era stãpânirea pãmântului pânã acum, devine o proprietate absolutã. Stãpânirea pãmântului, pânã pe la mijlocul secolului XIX, era sub tutelã domneascã, domnitorul dispunea de întreg pãmântul tãrii. El dãdea uric sau hrisos, prin care recunostea si întãrea dreptul boierului asupra mosiei detinute de el. Domnitorul urmãtor putea sã anuleze, sã nu recunoascã dreptul de stãpânire a unei mosii, acordat cuiva de predecesorul sãu. Suveranitatea domnului asupra pãmântului tãrii era echivalatã în satele rãzesesti, de obste. Pãmânturile se repartizau membrilor obstii anual prin tragere la sot, la Sf. Vasile. Rãzesul era stãpân pe jerbia repartizatã numai pe timp de un an. Dacã în satele rãzesesti sistemul în secolului XIX era doar o amintire din secolele trecute, în urarea din seara de Sf. Vasile, în satele boieresti el a subzistat pânã la desfiintarea clãcãsiei, pãmântul fiind împãrtit aici în suprafete inegale, în functie de muncã si de unelte. Ceea ce era supãrãtor era cã însusi pãmântul „locuresc”, acela care a fost pus în productie prin muncã personalã, din pãmântul obstii, putea sã cadã la o mãsurãtoare în lotuI unui obstean ce a iesit din indiviziune, ceea ce constituia o sursã de scandal. Dar si mai neplãcutã era situatia când însãsi gospodãria unui membru al obstii putea sã fie cuprinsã în hliza cuiva care a iesit din indiviziune. In 1844, când polcovnicul Toader Giuscã iesea din indiviziune, în vederea vânzãrii, i se stâlpesc patru hlize în mosia Bogdãnesti, din care una de „21 de stânjeni i s-a ales prin mijlocul satului, pe sub asezãrile sale”. Sase case, în afarã de a sa, vin în hliza polcovnicului. Regimul comunist din perioada 1945-1989, cu toatã silinta lui de a distruge proprietatea personalã, „generatoare de capitalism”, nu ajunsese încã la o asemenea performantã. Din exemplele aduse se vede cât de vremelnicã si nesigurã era stãpânirea pãmântului înainte de reformã. Proprietatea capitalistã asupra pãmântului nu mai este temporarã, relativã, ea este permanentã, personalã, absolutã. Asadar marea mosie boiereasca se reduce dupa reforma agricola din 1864, fara a fi desfiintata. In 1877, vom intalni pe Oprisan, proprietarul mosiei „Ulea sau Giurinesti” sau Epitropia Casei Sf. Spiridon cu proprietati intinse la sud si la nord de s. Untesti. Mosia Corlatestii de Sus era proprietatea urmasilor lui Gh. Gociu. Reforma agrara din 1864 aduce o noua categorie de proprietari individuali. O data cu desfiintarea clacasiei, legea agrara acorda fostilor clacasi suprafete de pamant in functie de numarul satelor de munca. Clacasii, cei din Untesti, unde se gasea majoritatea acestora de pe salea Horaietii, au fost improprietariti cu 155 de falci pe podisul de est al s. Untesti, numit de atunci „Podisul Clasilor”. Loturile au fost repartizate fara o asistenta tehnica a unui inginer, de o comisie ad hoc creata. Tot prin reforma agrara au fost improprietarite bisericile. Biserica din Bogdanesti, cu 16 ha, din mosia epitropiei Sf. Spiridon, cea din Vladesti, cu 6 ha, din mosia lui lonita Jora, chiar in imprejurimea bisericii. „Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent”
de Horia Stamatin
Valea Horaietii – secolul al XIX-lea; Dezvoltarea economiei – Agricultura
Pacea de la Adrianopol din 1829, incheiata in urma razboiului ruso-turc, a insemnat pentru tarile romane o relansare economica, prin ingradirea mai accentuata a monopolului Portii. La 1820, Moldova vindea turcilor 1.500.000 chile de grau, cu un sfert din pretul obisnuit in tara. Libertatea comertului a dirijat economia noastra agrara spre o productie de schimb. Or, aceasta productie in plus, pentru scoaterea ei pe piata, in conditiile unei tehnologii agricole inapoiate, se putea realiza doar prin extinderea suprafetelor arabile. Urmarea fireasca a fost largirea terenurilor agricole pe seama celor impadurite sau intelenite. Nume de locuri ca Saca, Secatura, Curatura sunt dovezi ale extinderii suprafetelor cultivate. In 1846, in marturia hotarnica facuta pentru alegerea Partilor Schitului Orgoiesti se mentioneaza, pe panta de rasarit a dealului Bogdanita, „Curatura Scafarului”. Fanetele si imasurile nu sunt crutate nici ele in goana dupa pamant arabil. Privelistea hotarului satesc, altadata o padure invarstata de fanete, doar ici si colo presarata cu locuri innegrite, incepuse inca din epoca anterioara un proces de transformare in favoarea ogorului. La mijlocul secolului XIX, cumpana se inclinase: terenurile agricole depasesc ca intindere pe cele de imas si fanete. In „Situatia agricola in 1848” din ocolul Simila, expusa in „Statisticeste stiinti”, se arata in ce raport se gaseau terenurile arate fata de imas si fanete pe fiecare sat: Orgoiesti, 120 falci aratura fata de 100 falci imas si faneata, Untesti, 221 falci, fata de 70; Limbaiesti, 61 falci aratura, deloc imas si faneata, Vladesti 132 falci si nimic imas si faneata, Bogdanesti, 120 falci, fata de 80 imas etc. Sigur ca cifrele de mai sus sunt relative, dar oricat de mare ar fi aproximatia, un indiciu, ele tot reprezinta pentru directia in care evolueaza hotarul satului. Extinderea suprafetelor cultivabile se reflecta si in pretul pamantului, care urca in fiecare an. In 1812, o falce de pamant se vindea cu o jumatate de galben, ca in 1849, sa ajunga la 10 galbeni falcea. Cand nu se putea cumpara, pamantul se arenda. Arendarea este tot o cumparare temporara, ce se substituie celei de veci. In mentalitatea si limbajul localnicilor echivalenta este evidentã. Bãtrânii din Untesti, adusi sã mãrturiseascã adevãratul stãpân al Stresinestilor, vorbesc despre „cumpãrãtorii ce tineau aceste mosii cu anul”. Cã sistemul arendãrii pãmântului se extinde vertiginos se vede din faptul cã însisi tãrgovetii nu rezistã ispitei arendãrii, în care vãd prosperitatea conditiilor de viatã. În cultivarea pãmântului, sistemul asolamentului bienai se practica cu precãdere: un an se însãmânta, anul urmãtor se lãsa pãrloagã. Totusi sistemul în moinã nu este complet uitat: se cultiva pãmântul pânã la epuizare, dupã care se lãsa sã se odihneascã pentru imas sau fãnete. Cultura cerealelor. Grâul e în concurentã cu porumbul. Preferinta pentru o culturã sau alta depindea de stãpânul pãmântului. Boierul semãna cu predilectie grâu, urmãrind exportul. Tãranul cultiva cu precãdere porumb, plantã care îi asigurã hrana zilnicã lui si animalelor din gospodãrie. Preferinta tãranilor pentru cultura porumbului se desprinde si dintr-o întelegere a rãzesilor din Corlãtesti cu Iacob Fãtu, din anul 1865, în care ei vând 218 chile de porumb si 33 chile de grâu, deci de peste sase ori mai mult porumb decât grâu. Boierii semãnau si secarã. Pe suprafetele mai mici se semãna orz, ovãz si plante industriale: cãnepa si inul. Desi inui si cânepa nu sunt mentionate în rândul culturilor, fiind folosite numai în gospodãrie, aici ele îsi aveau un Ioc aparte, ele asigurau materia primã pentru îmbrãcãminte si diverse tesãturi: pentru rufe, saci, levicere, toluri etc. Intelegerea dintre rãzesii din Giurinesti si Iordache Miclescu prevedea, în 1802, ca iazul lui Bãlan „sã aibã a-l iezi dumnealui vornicul si sã-l stãpâneascã 30 de ani luând uiumul de la moarã si pestele din iaz. Iar la adãpatul vitelor si la topitui cânepii sã fim întru toate slobozenie”. In izvodul de cele ce se dau de zestre sunt nelipsiti sacii si tolurile de cãnepã. Randamentul productiei cerealelor era scãzut în raport cu mijloacele de cultivare si recoltare a cerealelor. In perioada 1850-1860, despre care avem informatii la nivelul judetului Tutova, se obtineau la grâu 3-5 boabe la un bob semãnat, iar la porumb 5-10 boabe la unui însãmântat. Viile si livezile Pe VaIea Horãietii, pãmântul este prielnic culturii vitei de vie si pomiculturii atât sub raportul productiei, cât si sub cei al cãlitãtii. Remarca a fost fãcutã încã de Dimitrie Cantemir, asezând s. Costesti în ierarhia primelor zece locuri viticole. Oamenii au exploatat acest dar aI naturii, plantând vita de vie si pomi pe pante si pe toate terenurile nepretentioase. Toate sateie au suprafete întinse plantate cu vii. In „Situatia agricolã din 1848” a ocolului Simila, se aratã suprafetele plantate cu vii pe fiecare sat: Orgoiesti 20 pogoane, Untesti 12, Rãdiul Ulii 8, Vlãdesti 21, Bogdãnesti 14, Foltesti 8. In hotarnica lui Pãlicescu din 1828, se spune cã amândouã neamurile de rãzesi din Bogdãnesti detin suprafete întinse de vii si pometuri. In 1852, în Catagrafia averii serdarului Gh. Gociu, se mentioneazã pãmântul din dreptul pãdurii Giusculestiior, spre nord pânã în hotarul Bogdãnestilor în suprafatã de 14 pogoane este podgorie, iar 15 pogoane, livezi. Locul care a fost cu livadã poartã pânã astãzi numele de Livada Gociului. Lucrarile ce se realizau in vie erau ca si cele de azi, in plus, ingropatul. In 1844, Gh. Oprisan plateste 48 de lei pentru lucratul unui pogon de vie: sa o cotorasca, sa o taie, sa o lege pe haragi, sa o sape, sa o praseasca, sa o culeaga si sa o ingroape. Nu era vita nobila, ci vita numita „romaneasca”, care avea nevoie de ingropat pentru iarna. Regimul special al viilor si livezilor se mentine si in aceasta epoca. In 1835, Sandu Petre si cu fratele sau din Untesti vand cuconului Gheorghe Oprisan via ce o au pe mosia Scanteiesti, primul o vinde cu loc cu tot, al doilea, numai butucii, „nefiind razes”. Cresterea vitelor. Reducerea suprafetelor nearabile, a fanetelor si a imasurilor a dus la o imputinare a laptelui. Numai doi locuitori de pe Valea Horaietii sunt mentionati ca posesori a 4 boi, majoritatea avand cite doi boi. Si preotii, care in secolul trecut aveau cate 16 vite scutite de dare, acum si ei au doar doi boi si o vaca. Statistica din 1848, se pare ca aduce o usoara crestere a numarului cornutelor. O situatie mai buna se inregistreaza la Schitul Orgoiesti: 10 corute in 1805, 26 in 1809, 80 in 1828. Se simte un interes sporit pentru cresterea oilor: sunt mai putin pretentioase si aduc un venit mai mare. In 1823, domnitorul Ionita Sandu Sturza scuteste manastirea Parvesti de gostina pentru 500 de oi. „Statistica din 1848” arata numarul oilor din fiecare sat: Orgoiesti 200, Untesti 250, Corlatesti 54, Vladesti 110, Bogdanesti 230, Foltesti 84. O noutate in cresterea vitelor este aparitia bivolilor ca animale de munca, dar si de hrana. Nu stim daca inceputul trebuie sa-l atribuim lui Lascar Bogdan pe Valea Horaietii, dar primul document il arata pe el ca pionier in materie. In 1838, vechilul lui plateste 1 leu pentru a i se duce o bivolita la Iasi. Este neindoielnic ca aceste animale prin greutatea corporala si prin productie mare de lapte au trezit interesul pentru cresterea lor. O marturie in acest sens este toponimicul Ghiholarie (pronuntie regionala, urmare a palatalizarii lui „b” urmat de „i”), care inca se mai aude in vorbirea oamenilor, numind cu el o parte din dealul de la rasarit de s. Untesti, invecinat la sud cu Dealul Bancii, la est cu tarlaua Sarbi si la vest cu fostul Gostat Banca. Informatorii, la intrebarea de ce se numeste Ghiholarie, au raspuns ca nu stiu. Raspunsul poate fi considerat si ca o vechime intrerupta de o bucata buna de vreme a cresterii bivolilor pe Valea Horaietii. Iazuri si mori. Iazurile din vechime intemeiate cu o amenajare puternica sunt atestate si in acest secol. Iazul lui Carabat, mentionat in 1877, in „Cartea de hotarnicie a mosiei Untesti”, iazul Scanteiestilor, aratat ca hotar intre Untesti si Costesti, pe de o parte si Scanteiesti, pe de alta parte in hotarnica lui Petrache Negrea din 1815, iezatura lui Camarzan, numita si iazul Orgoiestilor, inscris ca reper in marturia hotarnica pentru impartirea mosiei Orgoiesti intre Schitul Orgoiesti si razesii Orgoiesti din 1846, iazul de pe Valea Buzii, la nord de s. Bogdanesti, circa 1 km, pe care hotarnica din 1827 a lui Palicescu il cuprinde in hliza atribuita Talpisestilor. Documentele nu pomenesc de alte doua iazuri vechi si s-au mentinut si in secolul XIX, si anume, de iazul Borastilor si de iazul din mijlocul Orgoiestilor. În acest secol se fac si iazuri noi: iazul lui Bãlan, situat, probabil cam Ia Gura Uliei, pomenit în 1802, cu ocazia întelegerii dintre rãzesii Giurinesti si Iordache Miclescu, de împãrtire între ei a mosiei Giurinesti. „O moriscã cu putin iezisor” figureazã în „Izvodul de lucruri miscãtoare si nemiscãtoare al Schitului Orgoiesti din anul 1805. Apoi cinci iazuri cu vaduri de moarã sunt mentionate în hotãrârea Divanului în procesul dintre Enache (Costache) Lambrino si rãzesii din Untesti din 1805. Iezãtura lui Jora aflatã pe pârâul Horãiata, 24 de stânjeni mai jos de biserica din Vlãdesti, arãtatã în acelasi document cu iezãtura lui Cãmârzan din 1846, pomenitã si în testamentul lui Dumitrache Jora din 1828; iazul Corlãtestilor cu dig putemic, care se vede si astãzi între s. Corlãtesti si izlazul de la Corlãtesti, este mentionat în Catagrafla averii rãmase dupã moartea lui Gh. Gociu din 1852. Morile din aceastã vreme sunt un apendice al cursului de apã curgãtoare. Pentru ca randamentul lor sã fie mai mare, apa trebuie iezitã. Aproape toate iazurile mentionate mai sus au moarã. Când nu este moarã, documentele indicã posibilitatea construirii ei prin configuratia malurilor care o fac posibilã, numind acest loc, „vatra de iaz”, sau „vad de iaz”. Când nu este indicat iazul prin documente, se mentionea totusi cã este moarã de apã lucrãtoare. Asa cum se aratã în contractul din 1867 de luare în posesie (arendã) a averii lui Gavril Tufã din Orgoiesti. Pe pârâul Horãiata în 1830, se afla si o piuã de bãtut sumani, la iezãtura Vlãdesti a lui Dumitrache Jora. Unde nu existã apã curgãtoare, sau chiar dacã exista, însã cu debit mic, oamenii au substituit forta hidraulicã, folosind forta eolianã. Asa au luat fiintã morile de vant de pe culmea Dealului Dingii. Nu sunt atestate prin documente scrise, dar avem mãrturia oralã a Saftei Bãdãrãu, fiica lui Ion Mircea, nãscutã în 1903, care n-a declarat cã strãbunicul ei, bunicul lui Ion Mircea, numit Grigore Mircea, venit in Bogdãnesti de la Tãmãseni, avea moarã de vânt pe DeaIul Dingii, deal cunoscut atunci si pânã azi sub numele de „Dealul Morilor” sau „Pe mori”, învecinat la est de pãdurea Pachet si la vest având coasta Ciorba. Pluralul trãdeazã existenta a mai multor mori. „Valea Horaietii- istorie si onomastica de la origine pana in prezent”
de Horia Stamatin
Viata religioasa – Credinta
În prima jumãtate a secolului XX, credința oamenilor nu și-a redus cu nimic din vigoarea de altã datã. Duși de mânã din fragedã copilãrie la bisericã, ridicați în brațe de mame ca sã sãrute icoana lui Sf. Gheorghe de la nãfurar, trecuți printr-o școalã cu pronunțat caracter religios, oamenii ajungeau la dobândirea unei conștiințe religioase, izvor de liniște și împãcare cu ființa lor efemerã. Ferice de ei! Predicile care tãlmãceau înțelesul sfânt al Evangheliei cu implicații în viața cotidianã le întãreau credința și le civilizau comportarea. În acțiunea de educare, școala folosea precepte, dogme și ritualuri religioase. Ea începea anul școlar prin sfințirea apei de cãtre preot. În 1915, revizorul școlar I.C. Antonovici – l-am cunoscut îndeaproape la centenarul Liceului pedagogic din Bârlad, model de viațã raționalã, longeviv, s-a stins la 101 ani, dupã o viațã trãitã intens intelectual – nota în procesul – verbal de inspecție al școlii din Vlãdești: „Sfințirea apei nu s-a fãcut… Mâine se va face neapãrat”. Ziua de școalã începea cu rugãciunea -Doamne, doamne, ceresc tatã”, prin care se implora luminarea minții și se încheia cu -rugãciunea „Toți cu inima curatã”, prin care se aduceau mulțumiri pentru cã „ne-ajuți oameni buni sã fim, de greșeli sã ne ferim, țara noastrã s-o iubim”. La școala normalã, ca și la celelalte școli cu internat, masa se începea cu rugãciunea „Mânca-vor mesenii” și se încheia cu mulțumire pentru sãturare cu toate bunãtãțile. Între școalã și bisericã existã o legãturã strânsã, instituțiile sunt complementare Ambele urmãreau formarea unor oameni cu iubire și toleranțã fațã de semeni, învãțãtorul și preotul, în permanent contact, conlucrau. Preotul mergea la școala unde preda religia, obiect de învãțãmânt fãrã discriminare, integratã în orarul școlii alãturi de celelalte obiecte. învãțãtorul mergea la bisericã întotdeauna cu copiii la înãlțare, când se sãrbãtorește și Ziua eroilor, sãrbãtoare ce se desfãșura într-un cadru, deosebit de festiv și solemn, marcatã de prezența persoanelor oficiale și importante ale comunei. O coloanã lungã de școlari, îmbrãcați cu hainele lor cele mai bune și curate, flecare cu câte o coroanã din crenguțe și frunze de stejar, cu flori de câmp pusã de-a curmezișul pieptului, cu steagul tricolor în frunte și cu învãțãtorul alãturea, pornea la ora 9 de la școalã spre bisericã. La primãrie se atașau coloanei și oficialitãțile în frunte cu primarul, încins cu banda tricolorã, apoi veneau veteranii de rãzboi insotiti de o fanfarã. Pe parcurs, de pe la rãspântii, se adãugau și sãtenii. Toatã aceastã înșiruire de lume, trecând de-a lungul satului ca într-un pelerinaj, dãdea sãrbãtorii fast, prestanțã și o notã gravã, solemnã. La bisericã dupã ce se asculta slujba religioasã, lumea ieșea afarã și se aduna la umbra pãrului din curte, unde se desfâșura un program artistic, adaptat Zilei eroilor. Dupã spectacol, copiii mergeau și așezau coroanele în crucile mormintelor. O comunitate care a trãit de-a lungul veacurilor sentimentul religios ca intensitate va întâmpina cu pietate revelația divinã din 1934 pe pãmântul țãrii noastre, când în s. Maglavit din Oltenia, Dumnezeu s-a arãtat ciobanului Petrache Lupu, aflat cu oile pe câmp. Nu voi comenta evenimentul, nu am cãderea și apoi revelația divinã nu e pe coordonatele rațiunii. Voi arãta numai cum s-a reflectat minunea în credința oamenilor din s. Bogdãnești. Vestea despre arãtarea lui Dumnezeu a fãcut repede înconjurul României prin presa vremii. Marii ierarhi au plecat la fața locului și au binecuvântat revelația. Maglavitul devine o Meca pentru români. Sãtenii pleacã și ei împreunã cu preotul la locul sfânt. învãțãtorul pensionar P. Stamatin își ia feciorul. Dumitru, student, și se duc la Maglavit. Un localnic, Ghițã Nenița, cu mare credințã în Dumnezeu, face drumul pe jos. sfidând vârsta de peste 50 de ani, distanța de 450 km. Refuzã toate ofertele de a cãlãtori cu vreun mijloc de transport Ajunge la Maglavit, îl cunoaște pe Petrache Lupu, stã o sãptãmânã în sat, participã la adunãrile oamenilor sosiți din toate colțurJr țãrii, unde Petrache Lupu relata simplu întâmplarea. Se întoarce tot pe jos, la fel de dârz și cu mai multã credințã în Dumnezeu. Ajuns acasã se simte purificat și împãcat merge la învãțãtorul pensionar, P. Stamatin, și-i propune ridicarea unei troițe în sat. învãțãtorul este de acord. Adunã un comitet de oameni cu frica de Dumnezeu și: devotați ideii, fixeazã locul pentru înãlțarea troiței: la rãspântie de drumuri, în centrul satului. Preotul satului, împins de zavistie pentru cã învãțãtorul inițiazã o acțiune pe care el o considera îndreptãțitã numai capului bisericii, se opune, motivând ca fiind nepotrivitã alegerea locului pentru amplasarea troiței. Panaite Stamatin era prea rutinat în lupta pentru un ideal ca sã mai dea înapoi, intervine cu multe memorii pe la organele superioare pânã la Ministrul cultelor, de unde capãtã hârtie oficialã pentru înãlțarea troiței acolo unde el hotãrâse. împacã un meșter priceput pentru asemenea lucrãri, Toader Costandache, absolvent al școlii de meserii, aduce acasã un stejar gros și lung din pãdure și meșterul realizeazã o troițã sculptatã artistic, o adevãratã operã de artã. Stilul lucrãrii amintește de brâiele și bisericilor din nordul Moldovei. Troița ridicatã din inițiativa și contribuția a învãțãtorului pensionar Panaite Stamatin strãjuiește în locul stabilit de el, de 70 de ani, menținând și întãrind credința generațiilor de oameni. Sãtenii trec pe lângã troițã, se opresc, se descoperã și se închinã cu evlavie. Dar nu numai cei care trec prin fața ei, ci și cei care coboarã sau urcã drumul de la bisericã spre centrul satului se opresc la rãspântie, de unde pornește un drum spre troițã situatã la 50-80 m, întorc capul spre ea și-și fac cruce. Mi-a fost dat sã vãd un învãțãtor care nu e ușã de bisericã, fãcând gestul creștinesc la aceastã rãspântie. Și atunci mi-am dat seama ce rol enorm are troița pentru oamenii cu o credințã interiorizatã. Toatã acțiunea pentru ridicarea troiței a fost consemnatã de inițiatorul ei într-o broșurã tipãritã, intitulatã: „O troițã la Bodgãnești”. Ctitorul ei principal a plecat de mult dintre noi, de peste 50 de ani, odihnește împãcat în cimitirul satului în locul pe care și 1-a dorit, în fața pãrului, unde organiza sãrbãtorirea Zilei eroilor și Înãlțarea Domnului. Oamenii care au fost cu el în aceastã lucrare creștineascã l-au însoțit și ei dincolo de mormânt. Când nici rândurile de credincioși care au cerut ajutor de la Dumnezeu în fața troiței nu vor mai fi, când nici troița nu va mai fi, atunci aceastã plachetã ce va depune mãrturie despre zbuciumul unui om care și-a irosit toatã viața spre binele comunitãții în care a trãit. Credința în a doua jumãtate a secolului a fost supusã unui test sever la rezistențã la propaganda ateistã din perioada regimului comunist. Conștiința oamenilor creștini, fundamentatã pe învãțãtura evanghelicã nihil sine Deo provocatã de filozofia marxist-leninistã, susținãtoare a unei concepții diametral opuse despre existența lumii, una materialistã. O gamã largã și variatã de mijloace perverse sunt puse în acțiune pentru a detrona pe Dumnezeu din mintea, sufletul și viața oamenilor. De la mijloace perfide, la cele mai brutale și inchizitoriale. Mijloace mai puțin agresive se practicau peste tot. Sãrbãtorile creștine din timpul anului erau negate și cele trei zile de Crãciun și Paști erau reduse – Duminicile erau, cel mai adesea, zile de muncã: pentru îndeplinirea și depãșirea planului, pentru muncã patrioticã. Mersul la bisericã în zilele de slujbã era un risc deosebit pentru cadrele didactice și nu numai. Ochii partidului vegheau vigileț și încondeiau cu pedepse imprevizibile. O învãțãtoare, care o facea pe profesoara de limba rusã, în anii 50, instructoare de pionieri, din exces de zel, din oportunism posta în poarta bisericii și nota în carnet cu o falsã discreție pe pionierii care-i treceau pragul. Un instructor de partid povestea cu vervã și cu un sentiment straniu de bravurã cum a smuls pãrul din barba cãlugãrilor de la o mãnãstire cu cheia, așa cum se smulge de pe spinarea porcului sacrificat la. Președintele G.A.C. Bogdãnești, Bleoju V. Vasile, dãrâmã zidurile mãnãstirii din Corlãtești pentru a pietrui câțiva metri de drum în s. Foltești. În aceste condiții de prigoanã, biserica nu mai era neîncãpãtoare ca altã datã. Hramurile ca o manifestare colectivã de cult fațã de morți, când drumul din fața bisericii Sf. Nicolae era blocat pe o distanțã de o sutã de metri de carele încãrcate cu oale cu sarmale, cu plãcinte de cartofi și varzã, e doar postul Crãciunului, cu ulcioare cu vin, acum sunt sãrace, fugare, sãtenii vin cu bocceluțe și panerașe, cât pot aduce în mâini. Oamenii s-au retras din biserica satului în biserica proprie din sufletul lor.Ca în vremurile de început al creștinismului, ei și-au legat o cruciulițã de gât, și ascunsã sub cãmașã. Binețele de la Paști și pânã la înãlțare nu mai sunt cele de altã datã invariabile aceleași, ele sunt selecționate dupã omul cãruia i te adresezi, secretarii organizației de bazã, organele sfatului popular, activiștii de partid erau sau trebuiau sã se considere ofensați și provocați de salutul creștinesc „Hristos a înviat!”. Revoluția din 1989 a însemnat și pentru credințã o renaștere și, ca orice reacție, nu a produs o izbucnire a sentimentului religios menținut atâta timp în opreliște; a fost ca și cum un bolnav supus vreme îndelungatã unui regim alimentar restrictiv, dupã vindecare nu se mai saturã de bucatele interzise. Dilema scriitorului și eseistului -francez Andre Malraux, „secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc”, acum în prag de mileniu pare a fi rezolvatã în favoarea credinței. Bisericile vãii se umplu din nou duminica și în sãrbãtorile de peste an. Mãnãstirile își refac chiliile, viața schimnicã se înfiripeazã ca înainte. Troițele se înmulțesc, pe șoseaua Bogdãnești-Bârlad, s-au ridicat trei. O mânã de credincioși aduce îmbunãtãțiri troiței de la Bogdãnești: un fundament de beton, un grilaj de jur împrejur, vopsit. Renovarea a fost sfințitã cu o slujbã religioasã, cu participarea sãtenilor și a meșterului care o ridicase cu cinci decenii în urmã. Cu aceastã ocazie s-a fãcut un scurt istoric a! înãlțãrii ei și un praznic bogat.